Pinocchiu 2019/14

I Aventüe du Pinocchiu de Carlo Collodi, traduto da Cino Peripateta
cap. 14

Pe 'n rafruntu cu-a versciun originâ puei cliccâ u segnu ⇔ inta culonna de scinistra

[p. 67 modifica]14.

U Pinocchiu, pe nu avei dætu amente a-i buin cunseggi
du Grillu-parlante, u s’inbatte inti assascin.

— E atru... — disse tra lê u mariunettu rimettenduse in viagiu — o-u semmu desgraçiæ niatri povei figgiö! Tütti ne crian, tütti ne amunìscian, tütti ne dan di cunseggi. A lasciâli dî, tütti se mettieivan in testa d’ese i nostri puæ e i nostri meistri; tütti; i Grilli-parlanti ascì. To-u li: mi percose n’ho vusciüu dâ amente a quell’angusciuzu du Grillu, chi sa quante desgraççie, segundu lê, me duvieiva acapitâ. Duviæ incuntrâ sciña i assascin! Ancun d’assæ che a-i assascin mi nu ghe creddu, ni g’ho mai credüu. Pe mi i assascin sun stæti inventæ aposta da-i puæ, pe mette puiia a-i figgiö che vöan sciurtî de nötte. E poi se pü e-i truvesse chì inta stradda, me daievan foscia sugeçiun? Ma mancu pe rie! Ghe sbraggjæ insci-u muru: «Scignuri assascin, cose sciâ vöan da mie? Sciâ se tegnan amente che cun mie nu se scherça! Quindi sciâ se ne vaggan pe-i fæti so, e çitti!» A questa parlantiña fæta insci-u serriu, quelli povei assascin, me pâ de veddili, scappieivan via cummo-u scentu. Caxu poi, fuisan tantu inedücæ da nu vuei scappâ, alua scappieiva mie, e cuscì a faiæ finia... —

Ma u Pinocchiu u nu pue’ finî u so raxunamentu, che inte quellu puntu ghe parse de sentîse derê ün pitin de remesciu de fögge.

U se gjò a ‘miâ, e u vidde intu scüu due figüaççe neigre, tütte inbacücæ inte duî sacchi da carbun, [p. 68 modifica]che ghe curivan aprövu a schitti e in punta de pê, cumme se fuisan due fantâxime.

— Te-i li pe ‘ndavei! — u disse drentu de lê: e nu savendu dunde ascunde i quattru çecchin, u se-i ascuze in bucca, sutta-a lengua.

Dapö u s’apruvò a scappâ. Ma u nu l’aiva ancun fætu u primmu passu, ch’u se sentì aberâ pe-e braççe e u l’inteize due vuxe oribbile e ranteguze che ghe dissan:

— O a bursa o a vitta! —

U Pinocchiu, nu puendu rispunde cu-e parolle, pe via de munæe ch’u gh’aiva in bucca, u feççe mille salamelecche e mille pantumiñe, pe dagh’a intende a quelli duî incapüççæ, che lê u l’ea ün povou mariunettu e ch’u nu gh’aiva ‘nta stacca mancu in cittu fasu.

— Via, via! menu ciarle e föa e palanche — criò minaciuzamente i duî briganti.

E u mariunettu u feççe cu-a testa e cu-e muen ün segnu cumme dî: «Nu ghe n’ho».

— Tia föa e palanche o t’ê mortu; — disse l’assascin ciü atu de statüa. [p. 69 modifica]

— Mortu! — ripete’ l’atru.

— E doppu aveite amaççòu tie, amaççiemu tö puæ ascie!

— Tö puæ ascie!

— Nu, nu, nu, u mæ povou puæ nue! — criò u Pinocchiu de ‘n tun despiòu: ma intu criâ de sta mainea chì, i çecchin ghe ciuccòn in bucca.

— Ah, piççafrun! E cuscì e palanche ti te i hæ ascuze sutta-a lengua? Spüile sübbitu! —

E u Pinocchiu, düu!

— Ah! ti fæ u surdu? Aspeta ‘n pô, che ghe pensiemu niatri a fâtei spüâ! —

Defæti ün de lû u l’aferò u mariunettu pi-a punta du nazu e quell’atru u-u piggiò po-u mentu acaççettòu, e li cumençòn a tiâ cun mâcreança, ün de ça e l’atru de la, tantu da cunstrenzilu a spalancâ a bucca: ma nu ghe fü versu. A bucca du mariunettu a paiva inciuâ e rebattüa.

Alua l’assascin ciü piccin de statüa, tiòu föa ün cutellaççu, u pruvò a ficcâghiou in guiza de leva e de scôpellu tra-e lerfe, ma u Pinocchiu, lestu cumme ‘n lanpu, u gh’adentò a man e, doppu aveighela destaccâ netta c’üna dentâ, u-a spüò; e figüæve a so maaveggia quande, invece de ‘na man, u s’acorse d’avei spüòu in tæra ‘na çanpetta de gattu.

Incuraggîu da questa primma vittôia u se liberò a força da-e ciôte di assascin e, sâtandu u çêzâ da stradda, u cumençò a füzî pi-a canpagna. E i assascin a curîghe aprövu cumme duî chen derê a ‘na levre: e quellu ch’u l’aiva persu ‘na çanpetta u [p. 70 modifica]curiva cu-ina çanpa sula, ni s’é sacciüu mai cumm’u fesse.

Doppu ina cursa de chinze chilommetri, u Pinocchiu u nu ne pueiva ciü. Alua, vistuse persu, u s’aranpinò sciü po-u füstu de ‘n âtìscimu pin e u s’assettò in çimma a-e ramme. I assascin tentòn d’aranpinâse liatri ascì, ma arivæ a-a meitæ du truncu scüggiòn e, cazzendu turna in tæra, se sgarbelòn e muen e i pê.

Nu pe questu se dettan pe vinti: che ançi, amüggiòu ün fasciu de legne secche o-u caçu du pin, gh’apiççòn u fögu. Inte men che nu se dixe u pin u cumençò a brüxâ e a avanpâ cumme ‘na candeja ch’a loccia po-u ventu. U Pinocchiu, vedendu che-e sciamme muntavan senpre de ciü, e [p. 71 modifica]nu vuendu fâ a fin du piciun a rostu, u fe’ ‘n bellu satu d’in çimm’a l’ærbu, e via da cavu a curî pe-i canpi e-e vigne. E i assascin aprövu, delungu aprövu, sença stancâse mai.

Intantu cumençava a spægâ u giurnu e se scurivan senpre; quand’a l’inpruvista to-u li cho-u Pinocchiu u s’atruvò u passu sbaròu da ‘n fossu largu e prufundiscimu, tüttu pin d’æguaçça süccida, cuu du cafe’ e læte. Cose fâ? «Ün, duî, trei!» criò u mariunettu e slançanduse cu-in grand’asbriu u sâtò da l’atra parte.

E i assascin sâtòn liatri ascì, ma nu avendu piggiòu ben a mezüa patapunfete!... tunbòn propp’intu mezu du fossu. U Pinocchiu, ch’u sentì u bullu e i schitti de l’ægua, u criò riendu e cuntinuandu a curî:

— Bun bagnu, sciuî assascin. —

E za u se figüava che fuisan belli che negæ, quande invece vurtanduse, u s’acorse che ghe curivan aprövu tütti duî, senpre inbacüccæ inti so sacchi e grundanti d’ægua cumme duî cavagni sfundæ.