Pinocchiu 2019/3

Da Wikivivàgna
I Aventüe du Pinocchiu de Carlo Collodi, traduto da Cino Peripateta
cap. 3
Pe 'n rafruntu cu-a versciun originâ sciacca u segnu inta culonna de scinistra
Quelli che gh'è ciü câu 'na versciun cu-e o o-u posto de u, pöan anâsel'a pigiâ inte questu scitu (sciaccæ "anteprimma").


[p. 14 modifica]
3.

Geppettu, turnòu a ca’, u cumença sübbitu a fabricâse
u mariunettu e u ghe mette u numme de Pinocchiu.
Primme battuzate du mariunettu.


A caza du Geppettu a l’ea ‘na stançieta o-u cian teren ch’a piggiava lüxe da ‘n suttuscaa. A mubillia a nu pueiva ese ciü sencia: ‘na carega gramma, ün lettu pocu bun e ‘n tôìn tüttu aruinòu.

Insci-a miagia de fundu se vedeiva ‘n camin cu-u fögu açeizu; ma u fögu u l’ea dipintu, e da-a rente o-u fögu gh’ea dipintu ‘na pügnatta ch’a buggiva allegramente e a mandava föa ‘na nüvia de fümme ch’u paiva fümme pe ‘n davei.

Apeña intròu in caza u Geppettu u piggiò sübbitu i færi e u se misse a intaggiâ e a fabricâ u so mariunettu.

— Che numme ghe mettiô? — u disse tra lê — Vöggiu ciammâlu Pinocchiu. Questu numme u ghe purtiâ furtüña. Mi ho cunusciüu ‘na famiggia intrega de Pinocchi: Pinocchiu u puæ, Pinocchia a muæ e Pinocchi i figgiö, e tütti si-a passavan ben. U ciü riccu u dumandava a limôxina.

Quand’u l’ebbe truvòu u numme o-u so mariunettu, alua u cumençò a travaggiâ spediu, e u ghe fe’ sübbitu i cavelli, dapö a frunte, e dapö i öggi.

Fætu i öggi, figüæve a so maaveggia quand’u s’acorse che mesciavan e che l’amiavan fissu fissu. U Geppettu, vedenduse amiâ da quelli duî öggi de legnu, u se n’ebbe quæxi pe a mâ: [p. 15 modifica]

— Öggiüççi de legnu, perché m’amiæ? —

Nisciün rispuze.

Alua, doppu i öggi u ghe feççe u nazu, ma u nazu, apeña fætu, u cumençò a cresce: e cresci, cresci, cresci, u vegnì inte pochi menüti ün nazun ch’u nu finiva ciüe.

U povou Geppettu u giaminava a retagiâlu; ma ciü u-u retagiava e u l’ascürtiva e ciü quellu nazu despêtàddu u vegniva lungu.

Doppu u nazu u ghe feççe a bucca.

A bucca a nu l’ea ancun finia de fâ, ch’a cumençò sübbitu a rie e a minciunâlu.

— Finiscila de rie! — disse u Geppettu inbuzzunòu; ma fü cumme parlâ a-a miagia.

— T’hò ditu che ti-a finisci de rie! — u criò cun vuxe minaciuza.

Alua a bucca a smisse de rie, ma a cacciò föa tütta a lengua.

Geppettu, pe nu beziggiâse, u finse de nu aveddisene e u cuntinuò a travaggiâ. Doppu a [p. 16 modifica]bucca u ghe fe’ u mentu, dapö u collu, poi e spalle, u stömmagu, e braççe e-e muen.

Apeña finiu e muen, u Geppettu u sentì purtâse via a perücca d’in testa. U se vurtò in sciü, e cos’u vidde? U vidde a so perücca giana in man o-u mariunettu.

— Pinocchiu! ... rendime sübbitu a mæ perücca!

E u Pinocchiu, invece de rendighe a perücca, u si-a misse in testa lê, restandughe sutta mezu negòu.

A quellu gaibu insulente e derizoiu u Geppettu u se feççe tristu e apasciunòu, cumm’u nu l’ea mai stætu inta sö vitta e, gjanduse versu u Pinocchiu u ghe disse:

— Birbu de ‘n figgiö, nu t’ê ancun furnîu de fâ e za ti cumençi a mancâ de rispettu a to puæ! Mâ, figgiu mæ, mâ! — [p. 17 modifica] E u se sciügò ‘na lagrima.

Restava senpre da fâ e ganbe e i pê.

Quand’u Geppettu u l’ebbe finîu de fâghe i pê, u sentì arivâse ün caçu insci-a punta du nazu.

— Mo-u meitu! — u disse alua tra lê — Duveiva pensâghe primma! Ormai l’é tardi! —

Doppu u piggiò u mariunettu sutta-e braççe e u pôsò in tæra, insce l’astregu da stançia pe fâlu caminâ.

U Pinocchiu u gh’aiva e ganbe agrittæ e u nu l’ea bun a mesciâ, e u Geppettu u-u tegniva pe man pe mustrâghe fâ ‘n passu apröv’a l’atru.

Quande e ganbe se ghe fün desgrittæ, u Pinocchiu u cumençò a caminâ da lê e a curî pi-a stançia; pe scin che, infiòu a porta de caza, u sâtò in stradda e u se dette a-a füga.

E u povou Geppettu a curîghe aprövu sença pueilu razunze percose quellu battuzu du Pinocchiu [p. 18 modifica]u l’anava a butti cumme ‘na levre e, piccandu i so pê de legnu insce l’astregu da stradda, u fava ün fracassu cumme vinti puæa de söccai da paizen.

— Piggilu! Piggilu! — criava u Geppettu; ma e gente ch’ean pi-a stradda, vedendu stu mariunettu de legnu ch’u l’anava cummo-u scentu, se fermavan incantæ e rieivan, rieivan e rieivan da nu pueisiou figüâ.

A-a fin, e pe furtüña, capitò ‘n carabinê che, sentindu tüttu quellu sciaatu e credendu se trattesse de ‘n pulêu scappòu de man o-u padrun, u s’aciantò cun curaggiu a ganbe larghe intu mezu da stradda cun l’annimu resulütu d’astalâlu e d’inpedî de desgraççie ciü grosse.

Ma u Pinocchiu quand’u s’avidde da luntan du carabinê ch’u barricava tütta a stradda, u s’inzegnò de passâghe, pe surpreiza, tramezu a-e ganbe, e invece u feççe pillu.

[p. 19 modifica]

U carabinê, sença mancu mesciâ, u l’açüffò de lengê po-u nazu (u l’ea ‘n nazun sprupuxitòu ch’u paiva fætu aposta pe ese aciappòu da-i carabinê) e u-u ricunsegnò inte muen du Geppettu; u quæ, a tittulu de cureçiun u vueiva dâghe sübbitu ‘na bella tiata d’uege. Ma figüæve cumm’u l’arestò quande, intu çercâghe i uege, nu gh’ariêscì de pueile truvâ: e o-u sei u perché? Perché, inta füga de scurpîlu, u s’ea ascurdòu de fâghie.

Alua u-u piggiò po-u cupüçcu e, mentre u-u ripurtava inderê, u ghe disse lucciandu minaciuzamente a testa:

— Anemmu sübbitu a ca’. Quande saiemu a caza, stanni següu che faiemu i nostri cunti. —

U Pinocchiu a questa antiffuna, u se cacciò pe tæra e u nu vosse ciü caminâ. Intantu i cuiuxi e i perdigiurni cumençavan a fermâse li in gîu e a fâ fughetti.

Chi ne dixeiva üña, chi ‘n’atra.

— Povou mariunettu — dixeiva quarchedün — u g’ha raxun a nu vuei turnâ a caza. Chi sa cumme u-u picchieiva quell’omüççu du Geppettu!... —

E i atri azunzeivan malignamente:

— Quellu Geppettu u pâ ‘n galantommu, ma u l’é ün vêu tirannu cu-i figgiö! Se ghe lascian quellu povou mariunettu d’inte muen u l’é ben bun de fâlu a tocchi.

Insumma, tantu dissan e tantu feççan, cho-u carabinê u remisse in libertæ u Pinocchiu e u cundüsse in prexun quellu povou ommu du Geppettu. U quæ, nu avendu parolle pe descurpâse, [p. 20 modifica]u cianzeiva cumme ‘n vitellin e inte l’inandiâse versu u càrçie, fandu u crescentin u barbutava:

— Figgiö desgraçiòu! E pensâ ch’ho giaminòu tantu a fâne ‘n bravu mariunettu! Ma me stà ben, duveiva pensâghe primma. —

Quellu ch’acheite[1] doppu a l’é ‘na stoia mai tantu strannia da nu puéisia credde, e vi-a[2] cuntiô inte sti atri capittuli.



  1. A furma forte cheite a fü rinpiaçâ, fòscia za scin do-u ‘500, da caze’ e cazette, ma d’atru cantu inta lengua zeneize u passou remotu, tütt’a rêu, u l’è in dezöviu da quæxi dui secculi. Scrive u Barrili inta pref. a “Odi ed Epodi” du 1899: “abbiamo perduto quel ch'era indizio d'antichità rispettabile e carattere di propria dignità del nostro vernacolo, cioè l'uso a tempo e luogo del passato remoto, che ancora nella prima metà di questo secolo faceva bella e gustosa mostra sulle labbra dei meglio parlanti tra i nostri vecchi. «Mi gh'andéi e ghe disci a mæ raxon; Ti cantesci (sic) ûnn-a canson; Lê ö l'andò pe-i so venti; Noi fescimo tûtto ö poscibile; Voi ve ne stesci in casa; Lö pagòn e se n'andòn ciù che de sprescia»”. E defæti mi me pâ che tradüe in zeneize ün tæstu de narativa döviandu sulu cho‑u passou proscimu saiæ ‘n pô cumme purtâ a nonna a passeggiu in sciarbælle… (— Ma nu ti ghe l’aivi ‘n pâ de scarpe? — E nu-e trövu ciü, nu sciortu mai... — Ma alua vegni che te portu do-u cægâ.)
  2. a e e precedue da i- o u- s’han da prununçiâ lunghe e rebelæ, cumme se gh’avessan u circunflessu. Invece a i primma du tratin, tanti nu stan mancu a prununçiâla e invece de vi-â dixan v-â (che a ’n bellu mumentu se puriæ scrive ascì: v’â).