Pinocchiu 2019/24

Da Wikivivàgna
I Aventüe du Pinocchiu de Carlo Collodi, traduto da Cino Peripateta
cap. 24
Pe 'n rafruntu cu-a versciun originâ puei cliccâ u segnu inta culonna de scinistra


[p. 124 modifica]
24

U Pinocchiu u l’ariva a l’izua di «Avie indüstriuze» e u
ritröva a Fue’.


U Pinocchiu, animòu da-a spiança d’arivâ in tenpu a dâ agiüttu o-u so povou puæ, u nüò tütta a nötte.

E che oribbile nutuaña a fü quella! Ægua, gragnöa, truin da fâ spaventu e cun çerti lanpi che paiva de giurnu.

Insci-u fâ da matin, gh’ariêscì de vedde pocu distante üna lunga striscia de tæra. A l’ea ‘n’izua ‘n mezu o-u mâ.

Alua u fe’ de tüttu pe razunze quella riva, ma l’ea inüttile. I mouxi scurinduse l’ün l’atru e acavallanduse so-u sballuttuavan tra de liatri, cumme s’u fuise stætu ‘na büsca o ‘na paggetta. A-a fin, e pe so buña furtüña, arivò ‘n’unda mai tantu preputente e inpetuza, ch’a l’asbriò de peizu insce l’æña da ciazza.

U curpu u fü cuscì forte che, sbattendu in tæra, ghe scruscì tütte e custigiöe e tütte e zuntüe; ma u se cunsulò sübbitu cun dî:

— Anche stavotta l’ho scanpâ bella! —

Intantu ciancianin u çê u s’asccei, u sû u s'aprezentò in tüttu u so sprendû e u mâ u végne carmiscimu e bun cumm’öiu.

Alua u mariunettu u desteize i sö panni o-u sû pe sciügâli e u se misse a ‘miâ de ça e de la se pe caxu u l’avesse pusciüu avistâ insce quell’inmensa ciaña d’ægua ‘na barchettiña cu-in omin drentu. [p. 125 modifica]Ma doppu avei amiòu ben ben, u nu vidde atru davanti a lê che çê, mâ e quarche veja de bastimentu, ma cuscì luntaña luntaña, ch’a paiva ‘na musca.

— Savesse oumancu cumme se ciamma quest’izua! — u l’anava dixendu — Savesse oumancu se quest’izua a l’é abitâ da de gente de gaibu, vöggiu dî de gente che nu gh’aggian u viççiu d’apiccâ i figgiö a-i rammi di ærbui! Ma a chi mai possu dumandâlu? a chi, se nu gh’é nisciün?...—

Quest’idea de truvâse sulu in mezu a quellu gran paize dizabitòu, a ghe misse adossu tanta malincunia, ch’u l’ea li li pe cianze; quande tütt’assemme u vidde passâ, pocu lunxi da-a riva, ün grossu pesciu, ch’u se n’anava tranquillu pe i fæti so, cun tütta a testa föa de l’ægua.

Nu savendu cumme ciammâlu pe numme, u mariunettu u ghe criò in ata vuxe pe fâse sentî:

— Ohu, sciû Pesciu, sciâ mi-a permettieiva ‘na parolla? [p. 126 modifica]

— Anche due — rispuze u pesciu, ch’u l’ea ün Derfin mai tantu edücòu, cumme se n’atröva pochi inte tütti i muæ du mundu.

— Sciâ mo-u faieiva u piaxei de dîme se ‘nte quest’izua gh’é di paixi unde se posse mangiâ, sença arezegâ d’ese mangiæ?

— Següu che ghe n’é — rispuze u Derfin. — Ançi, ti n’atruviæ ün nu guæi lunxi de chì.

— E che stradda se fa pe anâghe?

— T’hæ da piggiâ quellu strazettu la, a-a manciña, e caminâ senpre dritu o-u nazu. Nu ti pö sbaliâ.

— Sciâ me digghe ‘n’atra cosa. Vuscià che sciâ passeggia tüttu u giurnu e tütta a nötte po-u mâ, sciâ nu l’avieiva incuntròu pe caxu ‘na barchettiña cun drentu mæ puæ?

— E chi u l’é tö puæ?

— U l’é u puæ ciü bravu du mundu, cumme mi sun u figgiu ciü cattivu che posse dâse.

— Cu-a burasca ch’ha fætu stanötte — rispuze u Derfin — a barchetta a saiâ anæta sutt’ægua.

— E mæ puæ?

— A quest’ua se l’aviâ culòu u teribbile Pesciu-can, che da quarche giurnu u l’é vegnüu a spantegâ u straggiu e a dezulaçiun inte nostre ægue.

— U l’é guæi grossu stu pesciu-can? — dumandò u Pinocchiu che za u cumençava a tremâ da-a puiia.

— S’u l’é grossu!... — rispuze u Derfin — Perché tì posci fâtene ‘n idea, te diô ch’u l’é ciü grossu che ‘n cazamentu de çinque cen, e u g’ha [p. 127 modifica]‘na buccüçça mai larga e prufunda, che ghe passieiva cumudamente tüttu u trenu da stradda ferrâ cu-a macchina açeiza.

— Muæ caa! — criò spaventòu u mariunettu, e rivestiuse de spresciun, u se vôze’ o-u Derfin e u ghe disse:

— Scignuria, sciû pesciu; sciâ scüze tantu l’incommudu e mille graççie da so gentileçça. —

Ditu questu, u piggiò sübbitu u strazettu e u cumençò a caminâ de passu lestu: tantu lestu, che paiva quæxi ch’u curisse. E o-u minnimu rümû ch’u sentiva, u se gjava sübbitu a ‘miâ ‘nderê, pi-a puiia de veddise scurî da quellu teribbile pesciu-can grossu cumme ‘na caza de çinque cen e cu-in trenu da stradda ferâ ‘nta bucca.

Doppu avei caminòu pe ciü de mez’ua, u l’arivò inte ‘n paizettu ditu «u paize di Avie indüstriuze.» E stradde furmiguavan de gente che curivan in sa e in la pe-e so facende: tütti travaggiavan, tütti gh’aivan quarcosa da fâ. Nu se truvava ‘n pelandrun o ‘n vagabundu mancu a çercâlu cu-u lanternin.

— Ho acapiu, — disse sübbitu quellu desvügiòu du Pinocchiu — stu paize chì u nu fa pe mi! Mi nu sun nasciüu pe travaggiâ! —

Intantu a famme o-u turmentava; ché ormai l’ea vintiquattr’ue ch’u nu l’aiva mangiòu ciü ninte; mancu ‘na pitança de veççe.

Cose fâ? Nu gh’arestava che duî moddi de pueise dezazünâ: o dumandâ ün pô de travaggiu, o dumandâ a limoxina de ‘na palanca o ‘n buccun de pan. [p. 128 modifica]A dumandâ a limoxina u se vergugnava percose so puæ u gh’aiva senpre predicòu chi-a limoxina g’han u dritu de dumandâla sulu che i vegi e i marotti. I vêi povei, a stu mundu, meiteivi d’ascistença e cunpasciun, nu sun atru che quelli che, pe raxun d’etæ ò de moutia, se trövan cundannæ a nu pueise ciü guâgnâ u pan cu-u travaggiu de proppie muen. Tütti i atri g’han l’obbligu de travaggiâ; e se nu travaggian e patiscian da famme, tantu pezu pe lû.

Inte quellu mentre passò pi-a stradda ün ommu tüttu süòu e ansciante, ch’u se rebelava da lê cun gran fadiga duî caretti carreghi de carbun.

U Pinocchiu, giüdicandulu a-a fixunumia pe ‘n ommu bun, u se gh’acustò e, asbasciandu i öggi da-a vergögna, u ghe disse suttuvuxe:

— Mi-a faiesci a caitæ de dâme ‘na palanca, perché me sentu muî da-a famme?

— Nun üna palanca sula, — rispuze u carbunê — ma te ne daggu quattru, a pattu che ti m’agiütti a tiâ scin a caza sti duî carretti de carbun.

— Me maaveggiu! — rispuze u mariunettu quæxi ofeizu; — pe vostra reggula mi nun ho mai fætu l’aze: mi nun ho mai tiòu u carrettu!

— Megiu pe ti! — rispuze u carbunê — Alua, câu figgiö, se ti te senti proppiu muî da-a famme, mangite due belle fette da to süperbia, e amia ben de nu pigiâte ‘n’indigestiun.

Doppu pochi menüti passò pi-a via ün maççacan ch’u purtava insce-e spalle ‘na cuffa de câçiña.

— Mi-a faiesci, galantommu, a caitæ de ‘na palanca a ‘n povou figgiö ch’u bagia da l’apetittu? [p. 129 modifica]

— Vuentea; vegni cun mi a purtâ câçiña, — rispuze u maççacan — e invece de ‘na palanca te ne daiô çinque.

— Ma a câçiña a peiza, — resegundò u Pinocchiu, — e mi nu vöggiu fâ fadiga.

— Se nu ti vö fâ fadiga, alua, câu figgiö, demuite a bâgiâ, e bun pru te faççe. —

Inte menu de mez’ua passò atre vinti persuñe: e a tütte u Pinocchiu u dumandò ün pô de limoxina, ma tütte ghe rispuzan:

— Nu ti l’hæ vergögna? Invece de gjandunâ pi-a stradda, vanni ciütostu a çercate ün pô de travaggiu, e inprendi a guâgnâte u pan! —

Finarmente passò ‘na buña dunniña ch’a purtava due brocche d’ægua.

— Permettei, buña donna, che mi beive ‘na guâ d’ægua a-a vostra brocca? — dumandò u Pinocchiu, ch’u brüxava da l’arsüa da sæ.

— Beivi püre, figgiu cau! — disse a dunniña pôsandu e due brocche. —

Quande u Pinocchiu u l’ebbe bevüu cumme ‘na spunzia, u burbuttò a meza vuxe, sciüganduse a bucca:

— A sæ me l’ho levâ. Puese cuscì levâme a famme!... —

A buña dunniña, sentindu queste parolle, a disse sübbitu:

— Se ti m’agiütti a purtâ a caza üña de ste brocche d’ægua te daiô ‘n bellu toccu de pan. —

U Pinocchiu u l’amiò a brocca e u nu rispuze ni de sci e ni de na. [p. 130 modifica]

— E insemme o-u pan te daiô ün bellu piatu de côusciû cundiu cu l’öiu e cu l’axòu — suzunse a buña donna.

U Pinocchiu u dette ‘n’atra öggiâ a-a brocca, e u nu rispuze ni de sci e ni de na.

— E doppu u côusciû te daiô ‘na bella cunfitüa piña de ruzolliu. —

A-e sedüçiuin de quest’ürtima lecaja, u Pinocchiu u nu seppe ciü resciste e, fætu ün annimu resülütu u disse:

— Paçiença! Ve purtiô a brocca scin a caza! — A brocca a l’ea tantu pezante, e u mariunettu, nu avendughe a força de purtâla cu-e muen, u s’e rassegnò a purtâla insci-a testa.

Arivæ a caza, a buña duniña a feççe assettâ u Pinocchiu a ‘n tôin apægiòu, e a ghe pôsò davanti u pan, u côusciû cundiu e a cunfitüa.

U Pinocchiu u nu mangiò, u delüviò. U sö stömmagu u paiva ‘n sestê restòu vöu e dezabitòu da çinque meixi. Carmòu ciancianin e dentæ ragiuze da lüppa, alua u tiò sciü a testa pe ringraçiâ a so benefattriçe; ma u nu l’aiva ancun finiu d’amiâla in cea, ch’u caciò ‘n lunghiscimu ohhh! [p. 131 modifica]de maaveggia, e u l’arestò la inbâgiòu, cu-i öggi spalancæ, cu-a furçiña per l’aia e cu-a bucca piña de pan e de côusciû.

— Cos’a l’é mai tütta sta maaveggia? — disse riendu a buña donna.

— L’é... — rispuze u Pinocchiu — l’é... l’é... che vuî sümeggiæ,... vuî m’aregurdæ... sci, sci, sci, a mæxima vuxe, i mæximi öggi... i mæximi cavelli,... sci, sci, sci... vuî ascì gh’ei i cavelli türchin... cumme lê! O Fuæta caa!... O Fuætiña mæ!... dîme che sei vuî, proppiu vuî!... Nu me fæ ciü cianze! Se savesci! Ho centu tantu, ho patiu tantu!... —

E intu dî cuscì, u Pinocchiu u cianzeiva a derüu e cacianduse in zenugiun pe tæra, u l’abraçava e zenugge de quella dunniña misteiuza.