Pinocchiu 2019/35

Da Wikivivàgna
I Aventüe du Pinocchiu de Carlo Collodi, traduto da Cino Peripateta
cap. 35
Pe 'n rafruntu cu-a versciun originâ puei cliccâ u segnu inta culonna de scinistra


[p. 212 modifica]
35

U Pinocchiu u ritröva inta pança du Pesciu-can...
chi l’é ch’u ritröva? Lezei stu capittulu e u saviei.


U Pinocchiu, cumm’u l’ebbe ditu adiu o-u sö amigu Tunnu, u se mosse a l’atastu inte quella tennebra e caminandu a l’orbettu drentu a-a pança du Pesciu-can, u s’inandiò ün passu aprövu a l’atru versu quella lüxiña ch’u vedeiva trillâ luntan luntan.

E intu caminâ u sentì che i so pê sguaçavan inte ‘na puçça d’ægua grassa e lepeguza, e quell’ægua a gh’aiva ‘n ôdû mai forte de pesciu fritu, che ghe paiva d’ese a meza quàixima.

E ciü u l’anava avanti, ciü u ciæu u se fava nettu e lüxente, pe scin che, camiña camiña, a-a fin u l’arivò: e quand’u fü arivòu... cos’u truvò? Vo-u lasciu induvinâ: u truvò ‘na tôiña apægiâ, e insci-a toa ‘na candeja açeiza infiâ ‘nte ‘na butiggia de cristallu verde, e assetòu a toa ün vegettin tüttu giancu, cumme s’u fuise de neive o de fiocca, u quæ u se ne stava li a giasciâ di pescetti vivi, ma tantu vivi, che de votte, mentre u-i mangiava, ghe scappavan sciña d’in bucca.

A quella vista u povou Pinocchiu u l’ebbe ‘na feliçitæ cuscì grande e cuscì inaspêtâ, che ciü ‘n pô u nu cazette in delirriu. U vueiva rie, u vueiva cianze, u vueiva dî ün munte de cose; e invece u mugugnava cunfüzamente e u barbutava de parolle muççe e a stramesci. [p. 213 modifica]Finarmente gh’ariêscì de cacciâ föa ün criu de gioia e spalancandu e braççe e caccianduse o-u collu du vegettu, u cumençò a criâ:

— Oh! puæ câu! finarmente v’ho ritruvòu! D’oua in avanti nu ve lasciu ciü, mai ciü, mai ciü!

— Ma alua i öggi me dixan u vêu? — replicò u vegettu, strufugianduse i öggi. — Ma alua ti t’ê proppiu u mæ câu Pinocchiu?

— Sci, sci! sun mi, proppiu mi! E vui m’ei za perdunòu, n’é vea? Oh! puæ câu, cumme sei bun!... e pensâ che mi, invece... Oh! ma se savesci quante desgraççie m’é cheitu insci-a testa e quante cose me su-anæte pe traversu! Figüæve cho-u giurnu che vuî, povou puæ, cu-u vende a vostra cazacca, m’acatàsci l’Abecedaiu pe anâ a-a scöa, mi scappei a vedde i mariunetti, e u buratinâ u me vueiva mette insci-u fögu pe cöxighe u muntun arostu, ch’u fü dapö quellu ch’u me dette çinque munæe [p. 214 modifica]d’ôu, perché e purtesse a vuî, ma mi truvei l’Urpe e u Gattu che me cundüssan a l’Ostaja du Ganbou Russu, dunde mangiòn cumme luî, e partiu sulu de nötte incuntrei i assascin che se missan a curîme aprövu, e mi via, e liatri aprövu, e mi via e liatri delungu aprövu, e mi via, pe scin che m’apiccòn a ‘n rammu da Gran Ruve, dundi-a bella Figgiöa da-i cavelli türchin a me mandò a piggiâ cu-ina caruççetta, e i meghi, quande m’ebban vixitòu, dissan sübbitu: «S’u nu l’é mortu, l’é segnu ch’u l’é ancun vivu» e alua me scappò ditu ‘na bôxîa, e u nazu u cumençò a crescime e u nu me passava ciü da-a porta da stançia, raxun pi-a quæ andei cu-a Vurpe e u Gattu a sutterrâ e quattru munæe d’ôu, che üña l’aiva speiza a l’Ostaja, e u pappagaggiu u se misse a rie, e viceversa de duemia munæe d’ôu nu gh’atruei ciü ninte, cho-u Giüddiçe quand’u seppe che m’aivan arôbòu, u me fe’ mette ‘n prexun, pe dâ ‘na sudisfaçiun a-i laddri, de dunde, cu-u vegnî via, viddi ‘n bellu rappu d’üga inte ‘n canpu, che gh’arestei piggiòu a-a scarbàttua e u paizan de santa raxun u me misse u cullæn da can perché fesse a guardia o-u pullâ, ch’u ricunubbe a mæ innuçença e u me lasciò anâ, e u serpente cu-a cua ch’a ghe fümava, u cumençò a rie e se ghe scciancò ‘na veña intu petu, e cuscì turnei a-a ca’ da bella Figiöa, ch’a l’ea morta, e u Cunbu vedendume che cianzeiva u me disse: «Ho vistu tö puæ ch’u s’alestiva ‘na barchetiña pe vegnît’a çercâ» e mi ghe disci: « Oh! se ghe i avesse mi ascie i ae!» e lê u me disse: « T’ö vegnî da tö puæ?» e mi ghe disci: «Magara! Ma chi l’é che me [p. 215 modifica]ghe porta?» e lê u me disse: «Te ghe portu mie» e mi ghe disci: «E cumme?» e lê u me disse: «Muntime ‘nsci-a gruppa» e cuscì emmu xuòu tütta a nötte, e dapö a-a matin tütti i pescuei ch’amiavan versu u mâ me dissan: «Gh’é ‘n povou ommu inte ‘na barchetta ch’u l’é insci-i piççi de negâ» e mi da luntan ve ricunubbi sübbitu, percose mo-u diva u cö, e ve fei segnu de turnâ a riva...

— Te ricunubbi mi ascì — disse u Geppettu — e saiæ turnòu a riva vuentea: ma cumme fâ? u mâ u l’ea grossu e ‘n mouxu u m’ha inbôsòu a barchetta. Alua ün ôribbile Pesciu-can ch’u l’ea li vexin, cumm’u m’ebbe vistu inte l’ægua, u curì sübbitu versu de mi e, tiòu föa a lengua, u m’aberò e u me culò cumme ‘n turtelin de Bulogna.

— E quante l’é che sei seròu chì drentu? — dumandò u Pinocchiu.

— Da quellu giurnu in ça, ormai saiâ duî anni: duî anni, câu Pinocchiu,... che me sun parsciüi duî secculi!

— E cumm’ei fætu a scanpâ? E duvve l’ei truvâ a candeja? E i brichetti pe açendila, chi ve l’ha dæti?

— Oua te cuntiô tüttu. Alua, t’hæ da savei che quella mæxima burasca ch’a l’inversò a mæ barchetta, a feççe afundâ ascì ün bastimentu mercantî. I mainæ se sarvòn tütti, ma u bastimentu u l’andò a piccu e u sollitu Pesciu-can, che quellu giurnu u gh’aiva ün apetittu ecelente, doppu avei culòu mi, u culò u bastimentu ascì...

— Cumme? U so-u culò tüttu inte ‘n buccun?... — dumandò u Pinocchiu maavegiòu. [p. 216 modifica]

— Tüttu inte ‘n buccun: e u spüò inderê suu che l’ærbu meistru, percose u gh’ea arestòu tra i denti cumme ‘na ræsca. Pe mæ gran furtüña, quellu bastimentu u l’ea carregu nun sulu de carne cunservâ inte de cascette de stagnu, ma de bescöttu, o sæ, de pan bristulîu, de butigge de vin, d’üga secca, de furmaggiu, de cafe’, de çüccou, de candeje stearriche e de scattue de brichetti de çeivia. Cun tütta sta graççia de Diu ho pusciüu scanpâ duî anni: ma ancö sun a-e cànnie: ancö inta despensa nu gh’é ciü ninte, e questa candeja che ti veddi açeiza a l’é l’ürtima candeja che me segge arestòu...

— E doppu?...

— E doppu, câu mæ, arestiemu tütti duî o-u scüu.

— Alua, puæ câu — disse u Pinocchiu — nu gh’é tenpu da perde. Bezögna pensâ sübbitu a scappâ...

— A scappâ?... e cumme?

— Scappandu da-a bucca du Pesciu-can e caccianduse a nöu in mâ.

— Ti parli ben: ma mi, câu Pinocchiu, mi nu sun bun a nüâ!

— E cose inporta?... Vuî me muntiei a cavalin insce-e spalle e mi, che su-in bun nüòu, ve purtiô san e sarvu scin a-a riva.

— Inlüxuin, figgiu câu! — replicò u Geppettu, scrulandu a testa e fandu ün fatturizu amâu — Te pâ puscibile che ‘n mariunettu, ertu sulu che ‘n metru, cumme t’ê ti, u posse aveighe tanta força da purtâme a nöu insce-e spalle? [p. 217 modifica]

— Pruvæve e vediei! A ogni moddu, se saiâ scritu in çê che gh’emmu da muî, gh’aviemu o-u mancu a gran cunsulaçiun de muî abraççæ insemme. —

E sença dî atru, u Pinocchiu u piggiò in man a candeja e, andandu avanti pe fâ lümme, u disse a sö puæ:

— Vegnîm’apröu, e n’aggiæ puiia. —

E cuscì caminòn ün bellu toccu, e traversòn tüttu u corpu e tüttu u stömmagu du Pesciu-can. Ma zunti che fuin o-u puntu dunde cumençava a gran gua du mustru, pensòn ben d’afermâse pe dâ ‘n’öggiâ e cögge u mumentu bun pe scappâ.

Oua bezögna savei cho-u Pesciu-can, dætu ch’u l’ea benben vegiu e u suffriva d’axima e de parpitaçiun de cö, u l’ea cunstreitu a durmî cu-a bucca averta: pe questu u Pinocchiu, afacianduse o-u prinçippiu da gua e amiandu in sciü, u pue’ vedde föa de quell’enurme bucca spalancâ, ün bellu toccu de çê stellòu e ‘n belliscimu ciæu de lüña.

— Stu chì u l’é proppiu u mumentu de scappâ — u bisbigiò alua vôzénduse a sö puæ — U Pesciu-can u dorme cumme ‘n gî: u mâ u l’é tranquillu e se ghe vedde cumme de giurnu. Vegnî, puæ câu, derê a mi e tra pocu saiemu sarvi. —

Ditu fætu muntòn sciü pi-a gua du mustru mæn, e arivæ in quell’inmensa bucca, cumençòn a caminâ in punta de pê insci-a lengua; ‘na lengua mai tantu larga e mai tantu lunga, ch’a paiva u strazettu de ‘n giardin. E ean za li li pe fâ u gran satu e pe cacciâse in mâ, quande insci-u ciü bellu, u Pesciu-can u stranüò, e intu stranüâ, u dette ün [p. 218 modifica]scrulun cuscì viulentu, cho-u Pinocchiu e u Geppettu, de rebuttu, s’atruvòn asbriæ turna intu fundu du stömmagu du mustru.

Pi-a gran botta da cheita a candeja a s’amurtò e puæ e figgiu arestòn o-u scüu.

— E oua?... — dumandò u Pinocchiu fanduse serriu.

— Oua, figgiu mæ, semmu bell’e persci.

— Perché persci? Dæme a man, puæ câu, e ‘miæ de nu scüggiâ!...

— Dunde ti me porti?

— Emmu da tentâ turna a füga. Vegnî cun mi e n’agiæ puiia. —

Ditu questu, u Pinocchiu u piggiò sö puæ pi-a man: e caminandu senpre in punta de pê, remuntòn insemme sciü pi-a gua du mustru: doppu traversòn tütta a lengua e scavarcòn i trei fiâgni de denti. Ma primma de fâ u gran satu, u mariunettu u disse a so puæ:

— Muntæme a cavallin insce-e spalle e abraççæme forte forte. O-u restu ghe pensu mi. —

[p. 219 modifica]

Apeña u Geppettu u se fü ben acumudòu insce-e spalle du figgiu, u bravu Pinocchiu, següu du fætu sò, u se cacciò ‘nte l’ægua e u cumençò a nüâ.

U mâ u l’ea carmu cumme l’öiu: a lüña a lüxiva in tüttu u sö sprendû e u Pesciu-can u cuntinuava a durmî de ‘n sönnu cuscì prufundu, che nu l’aviæ adesciòu mancu ina canunâ.