Pagina:Pinocchiu2019.djvu/51

Da Wikivivàgna
11.

U Mangiafögu u stranüa e u perduña u Pinocchiu, che doppu u difende da-a morte u so amigu Arlichin.


U burattinâ Mangiafögu (che questu u l’ea u so numme) u paiva ün ommu spaventuzu, nu diggu de nu, specce cun quella so barbüçça neigra che, a üzu scôsâ, a ghe cruviva tüttu u petu e tütte e ganbe; ma intu fundu poi u nu l’ea ‘n ommu cattiu. Pröva ne segge che, quand’u vidde purtâse davanti quellu povou Pinocchiu, ch’u se dibatteiva pe ogni versu sbragiandu «Nu vöggiu muî, nu vöggiu muî!» u prinçipiò sübbitu a cumövise e a inpietuxîse; e doppu d’avei rescistiu ün bellu peççu, a-a fin u nu ne puette ciü e u lasciò andâ ‘n sunuruxiscimu stranüu.

A quellu stranüu l’Arlichin, che scin a alua u l’ea stætu afritu e cegòu cumme ‘n saxu cianzente, u se feççe tüttu allegru in cea e, chinanduse versu u Pinocchiu, u ghe bisbigiò suttuvuxe:

— Buñe növe, fræ. U burattinâ u l’ha straniòu, e questu u l’é segnu ch’u s’é mossu a cunpasciun pe tie, e ormai t’ê sarvu. —

Perché gh’é da savei che, mentre tütti i ommi, quande se sentan inpietuxii pe quarchedün, o che cianzan, o che oumancu fan mustra de sciügâse i öggi, u Mangiafögu invece, ogni votta ch’u s’inteneriva davei, u gh’aiva u viççiu de stranüâ. U l’ea ‘n moddu cumme ‘n atru pe dâ a cunusce a-i atri a senscibilitæ du sö cö.