Pagina:Pinocchiu2019.djvu/138

Da Wikivivàgna

se vôze’ a quelli che ciü l’ascidiavan e u piggiavan in giu, e u ghe disse cu-u muru düu:

— ‘Miæ, figgiö: mi nu sun vegnüu chì pe ese u vostru büffun. Mi rispettu i atri e vöggiu ese rispettòu.

— Brâu Berlicche! T’hæ parlòu cumme ‘n libbru stanpòu! — criò quelli battuxi, scunpiscianduse da-e matte rizate: e ün de lû, ciü inpertinente di atri, u l’alungò a man cun l’idea de piggiâ u mariunettu pi-a punta du nazu. Ma u nu feççe a tenpu: perché u Pinocchiu u desteize a ganba sutta a tôa e u ghe cunsegnò ‘na peççâ ‘nti schinchi.

— Ahi! che pê düi! — ürlò u bagarillu frettanduse u negrun che gh’aiva fætu u mariunettu.

— E che gummie!... ancun ciü düe che i pê! — disse ‘n atru che, pe-i so schersci sgrözzi u s’aiva piggiòu ‘na gummiâ ‘ntu stömmagu.

Fætu stà che doppu quellu caçu e quella gummiâ, u Pinocchiu u se guâgnò sübbitu a stimma e a scinpatia de tütti i figgiö da scöa: e tütti ghe favan mille careççe e tütti ghe vueivan ün ben de l’annima.

E u meistru ascì u-u lôdâva, perché u-u vedeiva atentu, stüdiuzu, inteligente, senpre u primmu a intrâ inta scöa, senpre l’ürtimu a driçâse in pê, a scöa finia.

U sulu difettu ch’u gh’avesse u l’ea quellu de frequentâ troppi cunpagni: e fra quelli gh’ea tanti battuxi ben cunusciüi pi-a so poca cuæ de stüdiâ e de fâse ônû.