Pagina:Pinocchiu2019.djvu/105

Da Wikivivàgna

U l’aspêtò ün’ua, due ue, træ ue; ma u serpente u l’ea senpre la, e, anche da luntan, se vedeiva u russezzâ di sö öggi de fögu e a culonna de fümme che ghe sciurtiva da-a punta da cua.

Alua u Pinocchiu, inmaginanduse d’avei du curaggiu, u s’avexinò a pochi passi de distança e, fandu ina vuxiña duçe, inscinuante e suttî, u disse o-u Serpente:

— Sciâ me scüze, sciû Serpente, sciâ me faieiva u piaxei de tiâse ‘n pittin da ‘na parte, tantu da lasciâme passâ? —

Fü cumme parlâ a-a miagia. Nisciün mesciò.

Alua u repigiò cu-a sollita vuxiña:

— Sciâ deve savei, sciû Serpente, che mi vaddu a caza, dunde gh’é mæ puæ ch’u m’aspêta e che l’é tantu tenpu che nu-u veddu!... Sciâ se cuntenta dunque che mi cuntinnue pi-a mæ stradda? —

U l’aspêtò ün segnu de risposta a quella dumanda: ma a risposta a nu végne; ançi u serpente che scin alua u paiva aregagîu e pin de vitta u végne inmòbbile e squæxi reddenu. Se ghe serò i öggi e a cua a ghe smisse de fümâ.

— Ch’u segge mortu pe ‘ndavei? — disse u Pinocchiu, danduse ‘na frettadiña de muen da-a gran cuntenteçça; e sença perde tenpu, u feççe l’attu de scavarcâlu pe passâ da l’atra parte da stradda. Ma u nu l’aiva ancun finiu d’îsâ a ganba, cho-u Serpente u se driçò a l’inpruvizu cumme ‘na molla scattâ: e u mariunettu, intu tiâse inderê spaventòu, u s’inganbò e u l’andò pe tæra.