Pagina:Eneide 1895.djvu/91

Da Wikivivàgna

105
Poi che ö cöre, che ö vadde ao so destin,
In Italia, all’inferno, a Calicûtte,
Ma che ö me lascie repiggiâ ûn pittin,
Che m’assuefe a sto colpo e che m’aggiûtte
A scordâme sta azion da repessin
Che benchè sola a da dî punti a tûtte!
Vanni, ti æ inteiso? se ti ö fæ fermâ
Solo co-a vitta te porriô pagâ.

106
Questo a dîva a so sœû cö crescentin,
Con tante atre raxoin che no ghe metto,
Mentre lë a fà comme i figgiœû piccin,
Quande se mettan a zûgâ ao siassetto
E a l’andava e a vegniva ogni pittin
A sciûgâ e c[ogge] a Enea, ma senza effetto,
Che in sce sto punto benché ö fîse bon
No se ghe pûeiva fâ sentî a raxon.

107
Comme quando ûnn-a lalla, avara e ricca,
A l’ha i nevi despiæ che a vœûan prefutte,
Se ghe mettan in gîo, picca e repicca
Perchè a l’arve ö sacchetto e a molle e mutte
Lë a fa a sorda, a no cede o a se busticca,
E ciû brigan, ciû fan, ciû a se ne futte;
E coscì l’ea d’Enea, che ciû ö veddeiva
Che ghe vueivan fâ ö c[û], ciû lë ö strenzeiva[1]

  1. ghe ö vueivan mezûa, ciû ö se strenzeiva