Pagina:Pinocchiu2019.djvu/133

Da Wikivivàgna
25

U Pinocchiu u prumette a-a Fue’ de ese sâiu e de
stüdiâ, perché u l’é stüffu de fâ u mariunettu e u vö vegnî
in bravu figgiö.


In sce-e primme a buña dunniña a cumençò cu-u dî che lê a nu l’ea a Fue’ da-i cavelli türchin: ma pöscia, vedenduse ormai scuverta e nu vuendu mandâ ciü in lungu a cumeddia, a finì pe fâse ricunusce, e a disse o-u Pinocchiu:

— Birbu de ‘n mariunettu! Cumme l’é che ti te l’hæ dæta ch’ea mi?

— U l’é u gran ben che te vöggiu ch’u me l’ha ditu.

— Ti t’aregordi, eh? Ti me lasciàsci figgiöa e oua ti m’atrövi donna, tantu donna che puriæ squæxi fâte da muæ.

— E a mi m’é benben câu, perché cuscì, invece de sö ve ciammiô mæ muæ. L’é tantu tenpu che vaggu in cunsümun de n’aveighe ‘na muæ cumme tütti i atri figgiö!... Ma cumm’ei fætu a cresce cuscì fitu?

— U l’é ‘n segrettu.

— Mustræmelu: ôriæ cresce ün pitin mi ascì. Nu-u vedei? Sun senpre arestòu ertu cumme ‘n tappettu.

— Ma ti nu ti pö cresce — replicò a Fue’.

— Perché?

— Perché i mariunetti nu crescian mai. Nascian mariunetti, vivan mariunetti e möan mariunetti.