 |
Questa pagina a no l'è stæta corretta. | |
FOA LXXIII.
Un Boggio d’Ave aveiva fæto o nïo
Drent’ûn erboo de Röve sperunsïo
In mezo d’ûn gran prôu
Da tant’erboi de frûta circondôu,
E fra i atri ûn sûperbo Meì pippin ,
Con in tæra ûn tappëto tûtto pin
De belle scioette d’ogni qualilæ,
Dove i Ave inzegnose
Ghe stavan drento ascose,
E ne sciortivan tûtte imbalsamæ,
E càreghe d’amê pe andâlo a mette
E impîne e so scimmetriche cellette.
L’Erboo de Röve vistose onorôu
Da ûn popolo indûstrioso e tûtto induôu,
Sentindose adüçïo
Da quello poco amê,
O s’ëa fêua d’ogni moddo insûperbïo,
E tûtto pin de lê
De sosta e de morbin
Ciû grazie o no façeiva a-i so vexin.
O Meì, ghe disse ûn giorno ûn pö angosciôu:
Compagno cäo, per cose ti hæ montôu
Tant’aja, e ti è vegnûo coscì orgoglioso?...
Per l’amê forse, che ti tegni ascoso?
Ma questo o non è to, l’ha fæto i Ave,
Lasciâ dunque, mincion, quello ton grave
Che ti te dæ, perchè o no te conven,
Spëgite ûn pittin ben,
