Due brocche de viovetta/L'Arte poetica
←Due brocche de viovetta | Due brocche de viovetta de L'Arte poetica |
A canson de Natale→ |
ed. www.liberliber.it 2010 |
Primma de tûtto, ciappite,
mæ cariscimo Rocco,
de paole cö battæximo
zeneize, – c'ûn bon ciocco
de Portoia o de Prê,
da Mænn-a oppû do Cian...
no piggiâ ûn schincapê,
Rocco, in te l'italian.
Çerto ghe vêu do sæximo,
e ghe vêu do criteio
a no çerne ûn vocabolo,
pe-a gran vecciaja, pejo;
o ûn de quelli de fabbrica,
l'é veo, tûtta nostrâ,
ma che, mæ cäo, de fraoxo
bezêugna mançinâ.
Son pe ûn poeta e parolle
e tinte d'ûn pittô:
sole e slighæ, son sciolle,
ûnie ben, han do cô;
cöran con l'ægua e o vento,
cantan cö roscignêu,
han vitta, han sentimento,
son reciocchi do chêu.
Ma no basta: – o vocabolo
o l'é a materia primma
gh'é poi do verso o nûmero,
gh'é a mûxica da rimma:
segge o tò verso façile,
sensa contorçimenti,
vegne a rimma spontanea
e a no t'allighe i denti:
fanni sempre, arregordilo,
casænga tûtta a strofa:
parolle e versci seggian
d'ûnn-a mæxima stofa:
no se digghe, lezendoli,
che ti hæ fæto cö gran,
nasciûo ne-a tæra ligure
ûn paston italian.
O dialetto o l'ha ûn indole
sò, – comme tûtto a-o mondo:
ti, ne-a poexia, mantegnighea
sccetta, da çimm'-a-fondo:
se no, sæ comme in quæixima
vestise d'Arlicchin,
o a-o son da marcia fûnebre
ballâ o peligordin.