Pagina:Pinocchiu2019.djvu/43

Da Wikivivàgna

— Cos’a saiâ sta müxica? Peccòu ch’agge da anâ a-a scöa, che se dunque... —

E u l’arestò li perplessu. A ogni moddu bezögnava piggiâ ‘na decixun; o a scöa, o a sentî i pìnfai.

— Ancö andiô a sentî i pinfai, e duman a-a scöa. Pe anâ a-a scöa gh’é senpre tenpu — disse a-a fin quellu battuzu, scrullandu e spalle.

Ditu fætu, u s’infiò zü pi-a stradda traversa e u cumençò a curî. Ciü u curiva e ciü u sentiva distintu u sun di pinfai e di curpi da catübba: pì-pì-pì, pì-pì-pì, pì-pì-pì, zun, zun, zun, zun.

E to-u li ch’u s’atruvò intu mezu a ‘na ciaçça tütta piña de gente, ch’a s’afulava in gîu a ‘n gran baraccun de legnu e de teja dipinta de mille cuî.

— Cos’u l’é quellu baraccun? — dumandò u Pinocchiu, vôzénduse a ‘n figgiö ch’u l’ea li du paize.