Pagina:Pinocchiu2019.djvu/221

Da Wikivivàgna
36

Finarmente u Pinocchiu u cessa d’ese ün mariunettu e
u diventa ün figgiö.


Mentro-u Pinocchiu u nüava a-a spedia pe razunze a riva, u s’acorse che sö puæ, ch’u ghe stava a cavalin insce-e spalle e u gh’aiva e ganbe meze ‘nte l’ægua, u tremava fitu fitu, cumme s’o-u povou ommu ghe battesse a freve terçaña.

U tremava do-u freidu o da-a puiia? Chi u sà?... Foscia ün pô de l’ün e ‘n pô de l’atra. Ma u Pinocchiu, credendu che quella tremaxun a fuise pi-a puiia, u ghe disse pe cunfurtâlu:

— Curaggiu, puæ! Fra pochi menüti ariviemu a tæra e saiemu sarvi.

— Ma duv’a l’é sta ciazza beneita? — dumandò u vegettu, senpre ciü sciaatòu, strenzendu i öggi, cumme fa i sarti quande infîan l’aguggia.

— Mi sun chì ch’amiu da tütte e parte, e nu veddu atru che çê e mâ.

— Ma mi veddu a spiagia ascì — disse u mariunettu — Pe vostra reggula mi sun cumme i gatti: ghe veddu megiu de nötte che de giurnu. —

U povou Pinocchiu u fava mustra de ese de bun ümû: ma invece... invece u cumençava a descuraggîse: e forçe se gh’amermavan, u so respiu u vegniva grossu e pin d’affannu... insumma u nu ne pueiva de ciü, e a ciazza a l’ea senpre luntaña. U nüò pe scin ch’u l’ebbe u sciòu: doppu u se gjò cu-a testa versu u Geppettu, e u disse cu-e poule a strepelli: