Pagina:Pinocchiu2019.djvu/216

Da Wikivivàgna

ghe porta?» e lê u me disse: «Te ghe portu mie» e mi ghe disci: «E cumme?» e lê u me disse: «Muntime ‘nsci-a gruppa» e cuscì emmu xuòu tütta a nötte, e dapö a-a matin tütti i pescuei ch’amiavan versu u mâ me dissan: «Gh’é ‘n povou ommu inte ‘na barchetta ch’u l’é insci-i piççi de negâ» e mi da luntan ve ricunubbi sübbitu, percose mo-u diva u cö, e ve fei segnu de turnâ a riva...

— Te ricunubbi mi ascì — disse u Geppettu — e saiæ turnòu a riva vuentea: ma cumme fâ? u mâ u l’ea grossu e ‘n mouxu u m’ha inbôsòu a barchetta. Alua ün ôribbile Pesciu-can ch’u l’ea li vexin, cumm’u m’ebbe vistu inte l’ægua, u curì sübbitu versu de mi e, tiòu föa a lengua, u m’aberò e u me culò cumme ‘n turtelin de Bulogna.

— E quante l’é che sei seròu chì drentu? — dumandò u Pinocchiu.

— Da quellu giurnu in ça, ormai saiâ duî anni: duî anni, câu Pinocchiu,... che me sun parsciüi duî secculi!

— E cumm’ei fætu a scanpâ? E duvve l’ei truvâ a candeja? E i brichetti pe açendila, chi ve l’ha dæti?

— Oua te cuntiô tüttu. Alua, t’hæ da savei che quella mæxima burasca ch’a l’inversò a mæ barchetta, a feççe afundâ ascì ün bastimentu mercantî. I mainæ se sarvòn tütti, ma u bastimentu u l’andò a piccu e u sollitu Pesciu-can, che quellu giurnu u gh’aiva ün apetittu ecelente, doppu avei culòu mi, u culò u bastimentu ascì...

— Cumme? U so-u culò tüttu inte ‘n buccun?... — dumandò u Pinocchiu maavegiòu.