Pagina:Pinocchiu2019.djvu/213

Da Wikivivàgna
35

U Pinocchiu u ritröva inta pança du Pesciu-can...
chi l’é ch’u ritröva? Lezei stu capittulu e u saviei.


U Pinocchiu, cumm’u l’ebbe ditu adiu o-u sö amigu Tunnu, u se mosse a l’atastu inte quella tennebra e caminandu a l’orbettu drentu a-a pança du Pesciu-can, u s’inandiò ün passu aprövu a l’atru versu quella lüxiña ch’u vedeiva trillâ luntan luntan.

E intu caminâ u sentì che i so pê sguaçavan inte ‘na puçça d’ægua grassa e lepeguza, e quell’ægua a gh’aiva ‘n ôdû mai forte de pesciu fritu, che ghe paiva d’ese a meza quàixima.

E ciü u l’anava avanti, ciü u ciæu u se fava nettu e lüxente, pe scin che, camiña camiña, a-a fin u l’arivò: e quand’u fü arivòu... cos’u truvò? Vo-u lasciu induvinâ: u truvò ‘na tôiña apægiâ, e insci-a toa ‘na candeja açeiza infiâ ‘nte ‘na butiggia de cristallu verde, e assetòu a toa ün vegettin tüttu giancu, cumme s’u fuise de neive o de fiocca, u quæ u se ne stava li a giasciâ di pescetti vivi, ma tantu vivi, che de votte, mentre u-i mangiava, ghe scappavan sciña d’in bucca.

A quella vista u povou Pinocchiu u l’ebbe ‘na feliçitæ cuscì grande e cuscì inaspêtâ, che ciü ‘n pô u nu cazette in delirriu. U vueiva rie, u vueiva cianze, u vueiva dî ün munte de cose; e invece u mugugnava cunfüzamente e u barbutava de parolle muççe e a stramesci.